Katharsis
A patra zi din excursia la care –obligat de forţe exterioare-a trebuit să iau parte. Primele treizile au fost greu de suportat. A plouat mărunt, întunecat, aproape depresiv. Pe drept îşi poartă acest întreg ansamblu de localităţi numele de „pădure nebună”…cerul se înnegreşte parcă mai tare decât în orice altă parte, ploaia e mai rece şi mai necruţătoare decât în cea mai umedă zi din an.Zic memorabilă pentru că am ajuns la un soi de echilibru… după 3 zile de hibernare în camera mică, dar frumos aranjată, singurătatea şi plictiseala au adormit şi ele, lăsându-mă pe mine să îmi trăiesc zvârcolit, în căldura nopţilor de primăvară „Delirul”. Mirat de expresia oamenilor de pe stradă când, inopinat, aduci vorba despre Marin Preda, am pus mâna pe prima carte din bibliotecă. Cu ochii larg deschişi, simţind cum de emoţie se abureau ochelarii mei caraghioşi, cu ramă neagră şi total inadecvaţi trăsăturilor feţei, căutând parcă să facă notă discordantă cu tenul alburiu, cu nasul şi gura de o fragilitate aproape copilărească. Am scos volumul acesta cu copertă de un verde pal, indicând parcă fatalitatea ce se ascundea, docilă, între paginile sale. Potrivit ca şi grosime, promitea salvarea de la înecul în râurile de melancolie ce se scurgeau îngrozitor de încet pe străzile pustii, ca nişte mici orăşele părăsite.Nu bănuiam ce conotaţii ascunde titlul preconizând o falsă psihologie. Speram într-un Moromete sau într-un Petrini, într-o analiză detaliată a unui inadaptat superior… aveam să aflu că Marin Preda, deşi membru al partidei comuniste, lupta cu ultimele sale forţe, cu ultimele sale literări, împotriva fascismului. Împotriva acestei ideologii de asuprire, de încălcare a principiilor etice umane.
[...]
La 7, coordonatorea grupului din care vrând- nevrând fac parte, a programat să vizitămSiliştea-Gumeşti. E un miracol să-mi văd într-un fel mentorul de trei zile încoace.Mă urc de pe acum în autocar.În dreapta mea, o doamnă la vreo 40 de ani citeşte asudând dezor şi murmurând transpusă „Unsprezece minute” de Paulo Coelho(abia la plecare aveam să aflucă e sponsorul principal al excursiei la care repet, nu vroiam să iau parte). Straniu.Un zâmbet fad se intersectează la jumătatea drumului dintre scaunele noastre cu husă crem.Pare simpatică.
[...]
Are ochelari, ceea ce face să simt o egalitate, şi îi spun cu ciudă, parcă, cu substrat maliţios: „Sărut mâna.”…”Bună…”, mi se răspunde timid. E de-a dreptul fascinant cum o femeie în etate, solidă şi aparent sigură pe ea, poate să răspundă pe jumătate sugrumat, cu mici boabe de sudoare izbucnind la rostirea fiecărei vocale…”…o adevărată isterie a iscat Coelho ăsta…”murmur eu parcă şi mai maliţios, şi mai ostentativ…”Da, l-am cunoscut acum doi ani în
Paris…pe lângă talentul scriitoricesc, e un Om în adevăratul sens al cuvântului…”.Întoarce privirea şi închide cartea cu o repeziciune de neconceput. Pe prima pagină, lizibil, stă scris cu cerneală neagră un mesaj: „Para Maria, o meu luar Parisienne.”Semnătura e mai mult decât clară.
„P.C”.
Cititi cu aceasta melodie pe funal.:)
